Luceafarul


Luceafarul, o poezie inspirata dintr-o intalnire de gradul 3

Poezia Luceafarul de Mihai Eminescu e sursa de inspiratie a acestor picturi.Aceasta poezie m-a dus cu gandul la OZNuri si intalniri de gradul 3.Seamana foarte mult cu relatarile despre fiinte extraterestre care vin in nave cosmice care apar sub forma unor sfere luminoase care de la distanta pot fi usor confundate cu o stea sau cu planeta Venus(Luceafarul) sau sub forma unor discuri metalice care cand aterizeaza emit un fascicul de lumina din centrul lor dupa care apar acele fiinte enigmatice de pe alte planete.In poezie este evident faptul ca Luceafarul vine din univers, de la ani lumina departare, De pe alta planeta, poetul sugerand si ceva care seama izbitor de mult cu teoria relativitatii.Luceafarul ca si fata blonda care apare in multe poezii scrise de Eminescu seamana foarte mult cu tipul de extrateerstru blond.Exista 200 de tipuri de fiinte extraterestre cunoscute.Cel mai raspandit e tipul cenusiu dar mai sunt si verzi, si un fel de reptile, fiinte cu tot corpul acoperit cu par dar si unii care seamana foarte mult cu oamenii printre care sunt acesti blonzi,Oare a avut Eminescu parte de o intalnire de gradul 3? Numai el stia.Oricum eu cred ca el a scris aceasta poezie dupa o asemenea experienta

 

LUCEAFARUL


A fost odata ca-n povesti
A fost ca niciodata,
Din rude mari împaratesti,
O prea frumoasa fata.


Si era una la parinti
Si mândra-n toate cele,
Cum e Fecioara între sfinti
Si luna între stele.


Din umbra falnicelor bolti
Ea pasul si-l îndreapta
Lânga fereastra, unde-n colt
Luceafarul asteapta.


Privea în zare cum pe mari
Rasare si straluce,
Pe miscatoarele carari
Corabii negre duce,


Îl vede azi, îl vede mâni,
Astfel dorinta-i gata;
El iar, privind de saptamâni,
Îi cade draga fata.


Cum ea pe coate-si razima
Visând ale ei tâmple,
De dorul lui si inima
Si sufletu-i se împle.


Si cât de viu s-aprinde el
În orisicare sara,
Spre umbra negrului castel
Când ea o sa-i apara.

 
Si pas cu pas pe urma ei
Aluneca-n odaie,
Tesând cu recile-i scântei
O mreaja de vapaie.


Si când în pat se-ntinde drept
Copila sa se culce,
I-atinge mânile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Si din oglinda luminis
Pe trupu-i se revarsa,
Pe ochii mari, batând închisi
Pe fata ei întoarsa.


Ea îl privea cu un surâs,
El tremura-n oglinda,
Caci o urma adânc în vis
De suflet sa se prinda.


Iar ea vorbind cu el în somn,
Oftând din greu suspina:
� O, dulce-al noptii mele Domn,
De ce nu vii tu? Vina!


Cobori în jos, luceafar blând,
Alunecând pe-o raza,
Patrunde-n casa si în gând
Si viata-mi lumineaza!


El asculta tremurator,
Se aprindea mai tare
Si s-arunca fulgerator,
Se cufunda în mare;


Si apa unde-au fost cazut
În cercuri se roteste,
Si din adânc necunoscut
Un mândru tânar creste.


Usor el trece ca pe prag
Pe marginea ferestei
Si tine-n mâna un toiag
Încununat cu trestii.


Parea un tânar voievod
Cu par de aur moale,
Un vânat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.


Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara �
Un mort frumos cu ochii vii
Ce scânteie-n afara.

 

Make a free website with Yola